Pag. 1
În Măgăruși, tinerii foloseau fereastra mai des decât leasa din curte. O foloseau îndeosebi după ce țăranii au muls vacile, și-au atârnat ciorapii pe marginea cuptorului și lampile cu petrol s-au stins. Rata natalității era mai înaltă decât dealul Susanului în vremurile copilăriei mele. Spre disperarea părinților fetele foarte rar izbândeau să identifice tatăl nenăscutului.
În vremea culesului îi vedeam pe părinți cum își alergau progeniturile printre tuleii uscați, aruncând în răstimp cu câte un tenchi și înjurând cu mare dăruire. Eu și mama comentam nepărtinitor scenele când prânzuiam la umbra dudului de lângă izvor. Apoi fetele buimace părăseau satul pentru a se întoarce iar la părinți peste câțiva ani, cu mai mulți copii și fără bani.
Îmi amintesc că numele lui Dumnezeu era destul de des luat la rost în asemenea împrejurări. Locuitorii Măgărușului aveau obiceiul de a cere socoteală lui Dumnezeu pentru greșelile lor. Nu e de mirare că valea mare inunda des satul și pe timp de secetă era vizitat de preoți care s-au pricopsit cu harul de a descânta după ora zece seara.
*leasă = poartă (regionalism folosit probabil cu acest înțeles doar în satul Măgăruși)
**tenchi = porumb
——————————————————————————
Pag. 2
Cărat-am și eu în bogate rânduri sacii cu tenchi* ,în sus și în jos pe ulițele Măgărușilor, cu un căruț. Doștele* căruțului trosneau sub greutatea sacilor, mă auzea întreg satul. Vreo nană ieșea la ușă ca să mă vadă, prefăcându-se că iese la poartă doar ca să vadă dacă i s-au întors vacile din pustă. ”Doamne apără, mătușii, dapu după ce ti-or lăsat pă tine să te zdrobești cu căruțu cela!” Nu i-am răspuns, nu le-am răspuns niciodată mătușilor îngălbenite de atâta îngrijorare prefăcută. Lăsam scârțâitul roților de la căruț să taie molcomul serii și să îmi completeze gândurile. În prima tură de cărat, cu privirea-n pământ, număram boabele de struguri de pe drum ca să uit de greutatea sacilor: 27 boabe negre, destule pentru o gură de must. În a doua tură număram cojile de nuci care se uscau pe marginea drumului, de la o vreme uitam ce număr urmează după trei, iar degetele amorțite pe mânerul căruțului nu-mi puteau sări în ajutor.
Cociile* grăbite, trase de cai speriați de câinii urlători întâlniți în cale, ridicau praful până la brâu. Erau toate încărcate cu tulei, se întorceau de la holdele, rămase acum goale, din afara satului. Noi abia izbutiserăm să terminăm culesul. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată în rând cu ceilalți săteni. Vecinul hodinea pe bancă legănând biciul în mână. Pesemne că își număra scroafele imaginare, rotunjite și îndestulate pentru ignat. Aude și el zdrăngănitul căruțului și scârțâitul roților care se căznesc să treacă peste pietrele de pe drum: ”Așe dară, că nu putură-ți spune că ați gătat. Că doară aș fi putut veni până acolea…”
Aceleași vorbe treceau pe lângă urechile mele în fiecare toamnă. Căruțele, caii – Stela și Radu, vacile, toate s-au topit în pământ odată cu trupul bunicului. După moartea lui toată lumea se arăta îndatorată să ne ajute. Doar că ajutorul lor rar depășea un borcan cu lapte. Am închis leasa* și am lăsat căruțul cu sacii în fața casei. Renunțam mereu să înțeleg încăpățânarea cu care mama vroia să muncim pentru o recoltă care an de an se dovedea la fel de slabă. Nu era cine să muncească pentru roade mai bogate, dar ea nu vroia să vadă asta. Umpleam resemnată vălăul* cu apă rece de la fântână și mă urcam în el cu tot cu haine și papuci. Soarele se odihnea și el nepăsător pe cuptoriștea* vecinei după o zi de toamnă care fusese caldă precum o zi de iulie. O auzeam pe vecină pregătindu-și tăvile pentru mâine dimineață. ”Dacă reușesc să mă ridic din apă, mâine mă voi trezi cu mirosul pâinii coapte și al plăcintei cu nucă.”
Măgăruși Vocab. :
tenchi = porumb, regionalism folosit în Măgăruși și în satele din apropiere;
doște = plăci de lemn, idem;
cocie = căruță, ibidem;
leasă = poartă, ibidem;
cuptoriște = spațiu în care se află cuptorul de pământ în care se coace pâinea, în multe gospodării este o încăpere separată de casă.
vălău = adăpătoare, regionalism folosit cu acest înțeles în Trans. și Olt.
———————————————————————————
Pag. 3
Nu am visat-o de câțiva ani. S-a reîntors plină de supărări înainte de crăcănarea zorilor. De fiecare dată o regăsesc în camera de vară a casei în care a murit. Acolo m-a primit și acum. Vroia să o ajut, i se dărâma casa și îmi reproșa că nu i-am adunat paie, var și pământ ca să lipim pereții care se desprindeau bucată cu bucată sub privirile noastre . Bucăți mari de tencuială cădeau din tavan peste ea, iar ea le culegea în grabă de pe jos ca apoi să le lipească la loc cu maltăr*. Nu mă puteam mișca, o priveam încremenită cum alerga de la un prete la altul, încercând parcă să se miște împotriva timpului, așa cum nu mi-a fost dat să o văd vreodată mișcându-se, în acei ani, regretabil de puțini, în care a făcut parte din copilăria mea. Pe atunci, îmi amintesc prea bine, bastonul din lemn de pin era o continuare a mâinii sale drepte.
Părea să nu-mi înțeleagă neputința care mă țintuia locului și mă dojenea neîntrerupt spunându-mi că nu îi sunt de nici un ajutor. Avea dreptate, nu i-am fost niciodată. Am apărut prea târziu în viața ei ca să-i pot ține acum casa părintească în picioare.
*maltăr ( era folosită și var.”maldăr” în regiunea Măgărușilor), reg. Trans. = mortar
