Am ajuns acum un an pe insulă odată cu ploile de iarnă. În Londra, bineînţeles, ploua. Blocat în tranzitul din care nimeni nu cred că ajunge la timp la destinaţie, autobuzul mototol m-a transferat la Gatwick’s North Terminal cu o întârziere “gianormous”, precum îi place lui Jacob să spună. Avionul celor de la British Airways era deja cu o aripă în aer. Prea fragedă ca să fi deţinut pe atunci o funcţie “sus-pusă” nu şi-au amânat decolarea pentru mine. Îngijorare, telefoane, întrebări, deznădejde… aşa am ajuns în faţa recepţiei de la hotelul Sofitel. Cu un aer care trăda dorinţa de a-şi vedea sfârşită ziua de muncă, doamna de la biroul de informaţii mă îndeamnă ca o prietenă veche: “since you’re not paying for the hotel, love, go and enjoy yourself”.
La recepţie erau înşirate dame de diverse culori. Eu am fost întâmpinată de o melizandă compusă dintre un părinte spaniol şi unul german. O compoziţie fatală pentru zâmbetul său. Zâmbetul-i larg zăcea înţepenit de friguri nordice pe chipul de femeie brună. După ce a fost anunţat şi CIA-ul de prezenţa mea în hotel mi se oferă într-un sfârşit o cameră cu privelişte ploioasă. Recepţionera mă însoţeşte ca un bodyguard fidel pentru a-mi arăta camera. Mă bucur de companie, astfel aş fi rămas jumătate de oră în faţa liftului doar ca să descopăr cum funcţionează. Cu această ocazie aflăm amândouă de ce am ajuns să stăm de vorbă în acelaşi lift, în acelaşi hotel, în acelaşi aeroport, sub aceeaşi ploaie.
Am intrat într-o cameră întunecoasă cu umbre de cochetării şi snobisme prin colţuri. Recepţionera m-a lăsat singură în întuneric cu cardul magic în mână. Mi-am pus 
lucrurile deoparte şi am privit pe fereastră: ploua. Era o cameră cu două paturi înalte – detest şi acum acele paturi cu saltea înaltă şi moale, în care simt că mă scufund- între ele se afla o noptieră (nu cea a Denisei…) cu un telefon, o carte de telefon şi un meniu. În primul sertar se afla o Biblie. Am închis din instinct sertarul. Oare în următorul se afla pistolul lui Dirty Harry? Nu am avut curajul să cercetez. După o inspecţie de câteva minute am cedat, habar nu aveam cum se aprinde lumina. Descopăr telecomanda şi pornesc televizorul: un irish chap încerca să fie amuzant stând în picioare. Măcar acum camera se luminase. Apoi zăresc şi veioza, încet-încet camera se lăsa descoperită ca o nouă Americă, iar pereţii devin primitori. Am ales patul de lângă fereastră unde ploua mai mult.
Mă aşez şi deschid meniul din care cu prea mult bun simţ aleg ce era mai ieftin: pizza with sundried tomatoes an mushrooms şi un ceai. Privesc trenuleţul cu o singură şină care face legătura între terminalul de nord şi cel de sud al aeroportului, apoi mă pierd prin semi-întunericul din cameră. Mă strădui acum să-mi amintesc numărul camerei dar nu pot. Altcineva îl ştia şi bătea la uşă. Am deschis: o chinezoaică îmbrăcată în portul său tradiţional mi-a adus cina comandată. Nu mă pot controla să n-o privesc cu uimire, doar am comandat o pizza, nu noodles cu beţişoare! Înainte să plece o întreb ca un copil ruşinat care nu ştie cum să ţină furculiţa corect între degete, cum se aprinde lumina în cameră? Mă întreabă de cardul magic primit şi îmi demonstrează cât e de atoatefolositor. După miracolul chinezesc sting lumina şi mă reîntorc în semi-întunericul de la început. Nu am avut bacşiş să-i dau. În baie nu am găsit un pakistanez, precum curios întreba cu humor un prieten, deşi aş fi vrut să am cu cine împărtăşi în acel moment toate cele multe întâmplate într-o singură zi şi să împart cu el ce-a mai proastă pizza gustată vreodată. Baia era de un alb orbitor, doar săpunul era de un verde britanic. Toate noutăţile şi grijile din ultimele zile s-au scurs în acea seară pe canalul de scurgere al hotelului Sofitel. Aveam din nou chip.
Cu faţa curată am izbutit să înfrunt stânca colorată cu verde indiferent de anotimp. Într-un an ploios dar mai prietenos decât aş vrea să admit am învăţat să conduc o maşină albastră pe partea strângă, să înot pe toate părţile şi chiar să mă las purtată de val. Am descoperit că în imensitatea mării timpul e la fel de absent precum în pădurile cu copaci înalţi. În timp ce somnul pădurii e întrerupt doar de căderea unei frunze, linia oriznontului perfect desenată e şi ea uneori dereglată de drumeţiile unor delfini curioşi. M-am cunoscut e prea mult spus şi ambiţios. Printre alte uimiri am mai aflat că un părinte nu va putea să îşi protejeze mereu copilul, va putea doar să-i fie sprijin pentru a se ridica din cădere, pentru a-l ajuta să renască.
Bogdan
catalinafometici
rasmiles