Who’s paying for the supper?

The Last Supper, L’ultima Cena, La Cène, la o simplă receptare a celor trei titluri, toate răsună în urechile mele muzicale atât de lipsite de spiritualitate faţă de varianta în limba română, Cina cea de Taină! Cele trei variante (probabil mai sunt variante asemănătoare şi în alte limbi, nu am cercetat) marchează parcă o simplă reuniune a unor oameni pe la ora cinei. Dacă şi-ar fi adunat Iisus apostolii la ora micului dejun, am fi băut acum lapte în loc de vin la împărtăşanie? Cine ştie poate i-a invitat Iisus la cină pentru că ştia că va fi some wine involved in the business, iar creştinii vor fi mai ispitiţi de vin ca să vină la împărtăşanie, decât de un strop de lapte.

Parcă aceste traduceri ar fi interesate să bată în cuie evenimentul doar din punct de vedere istoric. Când s-au întâlnit, câţi au fost, care lângă cine era aşezat, ce au avut la cină – unele portretizări  au mese îmbelşugate altele mai puţin generoase, în funcţie de cantitatea acuarelei avută la dispoziţie de către artist – cine a plecat primul, cine a achitat nota de plată etc. O simplă scenă dintr-un film.

Fragmentul din capitolul al 13-lea al Evangheliei după Ioan vorbeşte despre greşeala celor care se apropie de Sfintele Taine cu nevrednicie, precum a greşit Iuda. Cred că pe Iisus nu îl preocupa faptul că în acea seară va avea parte de ultima sa cină. Din acest motiv  mi se par rizibile şi neinspirate cele trei variante în traducerea Cinei Sfinte. Pâinea şi vinul au fost în taină prefăcute prin puterea Duhului Sfânt în Trupul şi Sângele Domnului pentru cei care se apropie cu conştiinţa curată de împărtăşanie, iar nu pentru acel Iudă care prin rea îndrăzneală se apropie de Cina Sfântă, crezând ca mulţi alţii care de la bun început nu cred în puterea împărtăşaniei, în iertarea păcatelor şi ascund păcate grave sau ca şi cei care au impresia că Dumnezeu lucrează pentru Fisc.