Printre ani-Sibiu

Bocna Sibiului: I want you to get together!

Începuturi nepotrivite. Locuitori din satul Mocrea, nu disperaţi, am veşti bune pentru onoarea voastrã, gara Sibiului nu e într-o stare mai luminoasã decât gara Mocrii, nu vã ascundeţi prin fântâni!
Ce motive au avut cei din administraţia Sibiului, sã uite cã ar trebui sã şi renoveze gara, nu doar sã o demoleze, numai liniile ferate poate ştiu, dar din cauza frigului şi ele au refuzat sã-mi dea vreo explicaţie.
Brrr…mã îngrozesc doar închipuindu-mi figurile strãinilor care au avut proasta inspiraţie de a lua trenul spre Sibiu! Cred cã tot restul vizitei au stat cu ochelarii de soare pe ochi, cu frica de a nu-şi izbi privirea încã o datã, la fel de dureros, de o privelişte asemãnãtoare. Noi am avut norocul de a ajunge în Sibiu la ore întunecate, iar impactul a provocat doar o privire uimitã şi un zâmbet dispreţuitor, dar ceilalţi??… Dar odatã ce te apropii de centrul oraşului ţi se şterg automat imaginile necurate din minte. Stop.
Continuãri de poveste. Taximetristul ne plimbã de vreo trei ori de-a lungul bulevardului Mihai Viteazul pentru cã nu avea nici ce-a mai vagã idee unde e punctul nostru de oprire, nr.13 (între 12 şi 14 ar fi tentaţi unii sã-mi şopteascã… ) sau alimentara Trans Agape (pentru adevãraţii cunoscãtori în ale sãrãţelelor cu chimen, vã recomand sã treceţi pe aici). Era angajat ca taxime(trist) doar de 3 zile! Noroc cu Mohicanul, care ne-a apãrut în cale, cã altfel treceam la ce-a de-a patra turã. Pentru ştergerea pãcatelor, taximetristul ne promite cã va fi la dispoziţia noastrã de revelion pentru a ne înapoia gãrii…brrr, here it goes again! Stop.
Întrebatã de un domn creţ, what’s your special place, i-am rãspuns fãrã a cugeta: Dealul Mocrii! Într-adevãr, Dealul Mocrii, e cutia mea cu momente speciale, umplutã cu: clipe de extaz, lipsã de griji, oameni dragi, dans pânã în zori, muzicã, pãtrunjel, cãpuşe, clisã friptã cu pitã, ceapã, brânzã, roşii, verde, portocaliu, rãsãrit şi apus de soare…Sibiul în doar douã zile îngheţate, în care l-am cutreierat, a scos din mine deliruri aproape identice cu cele trãite doar în al Mocrii deal, sentimente pe care alte mari oraşe ale tãrii nu mi le-a stârnit (nu cã aş fi cutreierat eu foarte multe, but still…). Cu strãzile sale urcãtoare la deal şi urlãtoare la vale, curţi cu case nobiliare ascunse dincolo de porţile masive, clãdite astfel pentru cã, dulãii prietenoşi, care ar trebui sã apere casa, le-ar oferi hoţilor un tur gratuit prin gospodãrie în schimbul unui scãrpinat dupã urechi; parcuri întinse, unde chiar dacã nu dai de urşi, cu siguranţã o sã le vezi umbra, rãmasã întipãritã pe vreun copac din toamna trecutã; crestele Bucegilor, care pot fi zãrite din centru atunci când oraşul nu e împachetat în ceaţã. Centrul vechi cu stilul său unic, parcã ţi se lipeşte de piele sau ai senzaţia că te ia în braţe şi nu mai vrei sã-ţi dea drumul. Clãdirile ce te înconjoarã, croite cu arcade mari şi generoase îţi par de jucãrie şi ai vrea sã le iei cu tine acasã şi… nu mai pot! Mã depãşesc puterile şi cuvintele ca sã povestesc mai departe, risc a mã îneca în patetisme. Pânã şi fotografiile par a nu reda suficient din bucuriile de care ai avut parte sau îţi vine greu sã crezi cã tu eşti cea care te balansa-i la repetiţiile celor de la Europe, în miezul zilei, în miezul Pieţei Mari, alãturi de frunza de Dafin. N-are rost sã vã reţin cu ale mele vorbe, mergeţi şi bucuraţi-vã la rândul vostru. Stop.
Cum ziua de 30 decembrie nu ne-a îmbucurat cu concertul Prodigy aşteptat, ne-am adãpostit în clubul Chill Out, ’cause it was more than chilly outside, nu de alta…Aici, o mare nedumerire mã face sã dau cu capul de pragul de sus. Poate nu pricep eu sistemul şi ca de obicei mã agit mai mult decât cere situaţiunea, dar ce mi-e greu sã desluşesc e mult prea cumpãtarea dj-lor din sfânta zi de azi sã nu deranjeze cumva urechea clientului cu un oarecare sunet mai urlãtoriu la o orã prea timpurie a serii, fereascã sfântu’ de aşa ceva! Dj care îşi pun eticheta muzicii tehno în frunte, dar care pânã la ora trei noaptea se pierd printr-un minimal fãrã conţinut, cu puţine strãluciri, doar ca sã te iluzioneze, sã te “hinducã” în eroare. O fi politica cluburilor de vinã? Eu m-ai am nevoie încã de mari lãmuriri, care probabil nu mã vor lãmuri cu nimic.
Într-un final Jay Bliss a început sã vorbeascã pe limba urechii mele muzicale şi m-a desfãtat cu un mix al celor de la St. Germain, Rose Rouge. Nu am urlat de mult cu atât de mult drag “I want you to get together!” Şi cu jale totuşi, pentru cã zeii antichitãţii nu-mi erau alãturi, dar ştiu cã mi-au auzit şi în somn chemarea. And the feast continued ’till dawn… Stop.
Final printre ani. Cei de la Prodigy au hotãrât pânã la urmã sã aterizeze din ceaţa în care s-au ascuns cu o zi înainte. Poate au crezut cã încã sunt deasupra Angliei, vãzând atâta ceaţã în jurul lor şi nu au dat crezare pilotului cã ar fi ajuns demult în Sibiu. La ora 20:00, pe scena amenajatã în Piaţa Mare a Sibiului, they began firestarting! Extaz! Oamenii s-au înãlţat care mai de care în ispita de a atinge cerurile ceţoase şi negre pe ritmurile otrãvitoare ale britanicilor. Nu a ţinut mult, 40 de minute, zborul spre cer a fost oarecum tãiat, vroiam bis, nu au venit, vroiam sã-mi stoarcã ultima urmã de energie, sã mã prãbuşesc epuizatã ca dupã o exorcizare. Nu au venit. Hm…dacã regret sau îi blestem? Nu, cele partruzeci sau patruzeci şi cinci de minute au fost îndestulãtoare, ştiau şi ei cã îmi erau necesare ultimele forţe ca sã conştientizez cã am fost acolo. Nemulţumirea mi-a crescut când un cucon a venit pe scenã şi a început sã îndruge fraze alambicate, încrucişate, de-a dreptul suspicioase despre extazul creat de formaţia “Progidy” în timpul concertului. Cine l-o fi trezit din somn pe bietul om şi la scos în frigul nemilos de afarã? Noi nu.
Pustiul mare lãsat în urmã de Prodigy şi tãrãgãnarea organizatorilor, au împrãştiat lumea spre locuri mai calde, iar frigul s-a strecurat într-o clipire în mulţimea neunitã. Nu doream sã ştim ce înseamnã sã fi “îngheţat bocnã” şi ne-am precipitat în cãutarea unei mese libere la unul din localurile din apropierea pieţei. Mare ne-a fost mirarea când am gãsit o masã liberã, pentru cã peste tot porţile erau închise, barurile ticsite şi afurisite de lume. Inevitabil, anul 2008 s-a vãzut nevoit sã se strecoare printre miile de oameni adunaţi în piaţã, iar pentru momentul de “cumpãnã” Sibiul ne-a pregãtit un moment de jocuri de lumini, tobe prevestitoare, artificii fãptuite de Groupe F. Obligaţi de situaţie am desfãcut şampania, care de bucurie şi de agitatã ce era s-a dat de trei ori peste cap şi a curs jumãtate de sticlã pe jos, dar cui îi pasã? Ar fi fost excelent regizat dacã la finalul programului de artificii şi-ar fi început Europe concertul în cealaltã parte a pieţei. Cer prea mult de la oameni, ştiu. Nu-mi cereţi detalii de la concertele celor de la Reamonn sau Europe pentru cã nu am rezistat frigului. Bogdan era omul care mi se lãuda cã s-a înarmat împotriva frigului cu douã perechi de pantaloni, dar nici el nu s-a grãbit în a ne împãrtãşi vreo impresie, poate încã nu s-a dezgheţat de tot.
Mi-am luat frunza de Dafin de mânuţã şi ne-am lãsat purtate de puhoiul de oameni pânã la numãrul ghinionist al bulevardului Mihai Viteazul. Niciodatã nu am fost înconjuratã de atât de mulţi oameni. Mã uitam din când în spate de fricã sã nu fiu luatã pe sus.
E ora cinci dimineaţa, 1 ianuarie 2008 şi lumea petrecãreaţã încã mişuna pe strãzile Sibiului, dar taxiurile pãreau a fi înghiţite în pãmânt. Toate numerele erau ocupate şi turbate din cauza solicitãrilor. Nu mi-a fost mare mirarea sã aud şi de la taxime(tristul) nostru, când l-am sunat sã ne înapoieze gãrii, cã el şi-a încheiat de la ora 00000,000 programul şi acum doarme liniştit lângã a sa soţie ( sã şi-o ţie!). Nu-i bai, îmi zic, am multe relaţii în înaltele poduri cereşti, care-mi vor scoate taxiul în cale, aşa cum s-a şi petrecut.
Pe la marginea Hunedoarei soarele se iveşte la fereastra compartimentului meu şi îmi spalã faţa pentru a mã lumina pentru urmãtorul an. M-am bucurat când i-am vãzut razele, de douã sãptãmâni se ascundea de noi, parcã zãceam într-un veşnic five o’clock. Nu mi-a zãbovit prea mult pe gene, mi-a urat doar la mulţi ani şi s-a ascuns sub plapuma de nori. Pãrea cam obosit, poate lucreazã în trei ture prin alte colţuri de lume. Pânã la Arad m-am întreţinut cu Mureşul la poveşti, nu mai puteam sã dorm. Foarte vorbãreţ râu, parcã nu avea de gând sã-şi termine vorbele şi apele… O, mare pãcat, îmi spunea el, cã nu ai rãmas şi la concertul Europe, în tinereţile mele, mergeam şi eu la concertele lor. Şi acum mai fredonez Oltului când ne întâlnim: Carrie, carrie, things they change my friend
Carrie, carrie, maybe well meet again! Stop.

Explore posts in the same categories: @ Ancussa, Jurnal de cord