Decupaj

Fragmente decupate din Jurnalul lui Eugen Barbu în după-amiezile în care librăria de pe strada Lucian Blaga era văduvită de vizitatori :

“Noaptea patrulăm viile. Ne întoarcem cu foile de cort pline de ciorchini brumaţi. Unde mai pui luna de toată frumuseţea. S-a dus dracului sfânta disciplină!”

“Această sexualitate a primăverii, indecentă şi tulburătoare…”

“Am douăzeci şi unu de ani şi n-am făcut încă nimic. Napoleon, mi se pare, era general la vârsta asta şi cucerise Egiptul!”

“Nu ştiu o mulţime de lucruri, n-am citit o serie întreagă de cărţi, n-am văzut nici o ţară străină şi nu ştiu dacă voi avea timp să cunosc tot ceea ce ar trebui să aflu, dacă voi parcurge toate cărţile care mă interesează şi dacă am să colind acele colţuri de lume la care sufletul meu visează, dar prin aceasta nu mă simt mai sărac. Ştiu mai mult decât ştiu o mulţime de oameni care au citit toate cărţile, care ştiu totul şi au văzut totul. Sunt un infern şi asta ajunge uneori. “

Notările se opresc aici din cauza unor retururi neprevăzute, ordonate de oameni mult prea mari la “stat”, nu şi la “sfat”, pierzând astfel urma jurnalului. Pe atunci aveam şi eu 21 de ani, iar azi, aproape 2 ani mai târziu lista cărţilor e la fel de nesfârşită pentru mine, însă am ajuns să colind colţuri de lume la care sufletul meu nu a visat.

Life of Pi, Mi, Ţi, Li …

 Iniţial Life of Pi era destinată serilor prelungite alături de “ma petite Jiji”, când castelul era lăsat doar în grija celor trei Jack Russels isterici.  După 50 de pagini citite, însă, Pi Molitor Patel – un băiat de şaisprezece  ani care nu înţelege de ce nu are voie  să practice trei religii (hinduismul, islamismul şi creştinismul) în acelaşi timp – prin discursul narativ jucăuş şi cursiv, pune stăpânire pe imaginaţia mea veşnic lihnită.  În scurt timp  Pi Patel a fost invitat  în camera albastră, indiferent de pustietăţile sau aglomerările de pe culoarele castelului, să îşi povestească alunecarea pe valurile oceanului Pacific într-o barcă de salvare, timp de 227 de zile alături de un tigru bengalez,  .

fragmente – Life of Pi, Yann Martel:

“I have a story that will make you belive in God.”

“Hindus, in their capacity for love, are indeed hairless Christians, just as Muslims, in the way they see God in everything, are bearded Hindus, and Christians, in their devotion to God, are hat-wearing Muslims.”

“The presence of God is the finest of rewards.”

“People move because of the wear and tear of anxiety. Because of the gnawing feeling that no matter how hard they work their efforts will yield nothing, that what they build up in one year will be torn down in one day by others. Because of the impression that the future is blocked up, that they might do all right but not their children. Because of the feeling that nothing will change, that happiness and prosperity are possible only somewhere else.”

“Without Richard Parker, I wouldn’t be alive today to tell you my story.”

”The dorado did a most extraordinary thing as it died: it began to flash all kinds of colors in rapid succession. Blue, green, red, gold violet flickered and shimmered neonlike on its surface as it struggled. I felt I was beating a rainbow to death.”

“It came as an unmistakable indication to me of how low  I had sunk the day I noticed, with a pinching of the heart, that I ate like an animal, that this noisy, frantic, unchewing wolfing-down of mine was exactly the way Richard Parker ate.”

 

Sans foyer

The horror…

Ţara pălărierului nebun se lamentează nevoie mare, precum îi stă bine în obicei, pe tema sa favorită: starea vremii.
“Oh, Lord, I can’t stand this horrid weather! the Mad Hatter moaned. A snowflake fell right in front of my doorstep, I’ll never be able to get out of my house again! I’ll starve and die while watching the weather reports. Oh, I shall never see again the twinkling of the tea, the tea, the tea, the snow, the snow…the hoorroor!

Obişnuiţi a fi purtaţi zilnic de înspăimântătoare furtuni de vânt în ţara lui Oz şi retur, britanicii intră în panică la zărirea primilor fulgi de nea.
“Right, we’ve done our pictures with the snowman, now, we’ve had enough for one day, we would like things to go back to normal, ok? Lovely, thank you, now shu! shu! shu!”
Zăpada însă s-a împrietenit bine cu verdele britanic şi s-a hotărât să mai stea pentru câteva săptămâni. Dar ia utilaje de deszăpezire de unde nu-s. “Let’s call the french, they might have some snow ploughs and road gritters to spare. Alo, monsieur Sarkozy?” “Oui.” “The snow, you know, the snow…we’re surrounded!”
După prima zăpada, în Jersey, maşinile de deszăpezire au ieşit să cureţe străzile la aceeaşi oră în care majoritatea populaţiei se îndrepta spre locul de muncă, provocând astfel un haos şi mai mare decât cel obişnuit. Apoi îngheţul a cuprins aeroporturile, mijoacele de transport în comun, şcolile, până şi slujbele religioase. “Today’s service is cancelled due to the weather conditions!”
Da, chiar şi pe Dumnezeu l-au amânat! “Lord, if you are listening at the other end of the line, we just want to tell you that we can’t  attend  your holy service this Sunday, it’s not like we don’t want to, no, God forbid, we just can’t.  It is simply impossible to get out of the house. Well, not to worry about us, we know you don’t exist, we just thought it would be nice if we informed you and stuff… Right….ok, take care now, see you later! Hello?…Hello, Lord, are you still with me? Heeelloo??
După o asemenea iarnă “grea” pentru insularii britanci, cu siguranţă vor tresări şi la zărirea primelor covoare cu ghiocei.
“Dear me, it’s so quiet, the snow brings everything to a standstill.  I can hear my own thoughts.  And the white weird light…My poor eyes, when will all this end??? Where’s my warm cup of tea? My tea, my tea, my hats for some…whiskey!!! the Mad Hatter fainted, he had a heart attack. The doctor said it was caused merely by his frequent mad tea parties.

Recomand cu “humor” un înviorător articol din The Independent, scris de Mark Steel: http://www.independent.co.uk/opinion/commentators/mark-steel/mark-steel-here-is-the-news-a-snowflake-has-fallen-in-high-wycombe-1865994.html

The doors are open

Album descoperit în tolba cu surprize a bibliotecii din Jersey, The Doors concerto mi-a demonstrat încă o dată cât de multe resurse poate oferi  muzica celor de la The Doors. Nu se cere copiată, remixată, ci se cere reinventată, căutând mereu un răspuns în alte minţi, în alte instrumente. Vioara cu arome mistice, orientale a lui Nigel Kennedy , Jaz Coleman şi orchestra simfonică din Praga nu reproduc cu exactitate melodiile bine cunoscute a celor de la The Doors, ele sunt doar nucleul, poarta de intrare prin care pătrund alte transformări, alte idei.  Surprinzătoare mi-a fost replica luminoasă a viorii lui N. Kennedy dată orgi “doubledeckers” a lui Ray Manzarek, care pentru mine e de neînlocuit.

Cimitirul elefanţilor*

Cimitirul Elefanţilor

Eu:- Plouă ca naiba!

Tu:- O să ne udăm bine.

Eu:- Dacă au plecat?

Tu:- O să fim intr-o situaţie penibilă.

Eu:- Uite steagul, nu-i nimeni… şi porţile le-au lăsat deschise.

Tu:- Ce dracu s-au grăbit şi popii ăştia!

Eu:- Hai să mergem la cimitir. Într-un moment ca acesta aş vrea să am prietenii lângă mine, chiar dacă au întârziat. Nu crezi?

Tu:- Mă, dacă ei se întorc acum să ştii că eu mă ascund într-o curte. Vorbesc serios, o să mor de ruşine.

Eu:- Urăsc toate astea. Eu nu o să merg nici la înmormântarea mea. O să dispar…

Tu:- Da…în Cimitirul Elefanţilor…

Eu: – Există aşa ceva? Unde-i ăla?

Tu:- …

Eu:- Hm… Auzi ceva?

Tu:- Nu, nu-i nimeni la cimitir.

Eu:- Ce vrea să însemne asta…că am venit degeaba, că ne-am udat până la piele pentru nimic?

Tu- Domnule, aţi văzut vreun cortegiu funerar?

Eu:- Unde au îngropat mortul necunoscut?

Un domn:- În Cimitirul Elefanţilor…

Am umblat ca doi aiuriţi prin ploaie azi. După teoria noastră care s-a scurtcircuitat ( pare-se) azi trebuia să fie îngropat „Clujeanul”…el nici măcar nu era dus de la spital în acel moment. Fratele Bîrna, după ce-i povestim, ne dezleagă blestemul: aţi fost la propria voastră înmormântare.
Ce bine, îmi spun, vom fi scutiţi pe viitor de o plimbare inutilă.

*Notă din subsoluri: Acest text a fost scris în vara anului 2005. Este un colaj absurd bazat pe o întâmplare ireal de reală. O scot acum de la naftalină ca o nesfârşită zbatere pe uscat, o încrâncenare, puerilă vor spune unii, împotriva obiceiurilor de înmormântare, obiceiuri pe care le consider inutile, indiferent de religie sau alte tradiţii. Ori cum eu nu sunt în stare să schimb mentalitatea oamenilor, doar scriu.

Cititu-n chip

La orele prânzului am decis că ar fi vremea să mă conving sufleteşte că respir un alt an. Cu un ochi încă ambetat de la crăcănarea dintre ani, când sauvignonul s-a apropiat cu mare neobrăzare de mine, am purces părăsind camera albastră pentru a o înlocui cu automobilul albastru.
Cât de înviorător poate fi să conduci pe şosele respirabile, cu maşini care să îţi răsară în cale doar pentru a-ţi reaminti că neatenţia ucide!
Am descoperit că atunci când insula doarme ideal e să asculţi un radio local, unde nimeni nu apare la muncă în ziua anului nou, linişte, just music and no bad news, iar portarul e prea mahmur ca să controleze muzica. Bucurie mare când Depeche Mode cu Never let me down se decid să îmi fie camarazi de drum până ajung în colţul nordic al insulei, iar the 5 miles road mi-a fost încununat cu o melodie de-a lui Moby, spaţială, captată dintr-o ploaie de stele, cu acel Kunta Kinte pe fundal, care îşi cheamă strămoşii prin incantaţiile lui specifice tribului, dar nu e cea cu oile pe care cu toţii o ştim de pe album Play, e o melodie a cărui nume nu l-am aflat încă, eh, tant pis!
În labirintul “Jerseului” nicăieri nu e prea departe, you’ll eventually hit the sea, they say.
Speram ca rămăşiţele castelului Grosnez, cu poarta sa care priveşte spre nord-vest, să îmi fie o cale de ieşire spre alte pământuri necunoscute, dar nu am putut zări decât marea nesfârşită şi deja cunoscuta umbră a insulei surori, Guernsey. Am risipit (sau investit) in aproape 50 de fotografii pe stâncile Grosnez-ului, decupând evergreen-ul britanic înviorat de acei nori tridimensionali, care la ceasuri crepusculare tachinează soarele şi ultimele sale şanse de a lumina înainte de aţipire.
Cu razele încâlcite printre perdelele de nori soarele nu izbândeşte să lumineze, dar reuşeşte să producă un adevărat spectacol de lumini, nevăzut încă de ochelarii 3D. Am renunţat la obiceiul eternului turist şi în gând am îndrugat prima rugăciune a anului.

un alt inceput de an

Il calzone del babbo

Once upon a time there was a sock. A normal sized modest sock, hanged up by children on the fireplace mantel waiting for Father Christmas’s generosity.
Those Christmas stokings used to be filled with little toys, candy, fruit, bits and bobs… From the 4th century to our modern days packed with technology we hardly need, our old sock had to overcome dramatic changes. Yurning for more bits and bobs, our expectations from Father Christmas have grown. Therefore, nowadays, our supercalifragilisticexpialidocious society has given Father Christmas a very obvious hint of its desires: a bigger, larger, longer, neverending stoking.
Poor him, or poor us?

la pensée du jour

“Mă întreb mereu, citind memoriile lui Chagall, cât de nocivă este critica, mai ales a celor apropiaţi. El scrie că ea distruge entuziasmul, care trebuie să fie prezent ca încredere în propriile forţe. Critica, chiar dacă e îndreptăţită, paralizează nervii creatori punând sub semnul întrebării chiar irealul.”

(fragment, Gabriela Melinescu -Jurnal suedez, vol. III, 1990-1996)

Duminica ludică