Il calzone del babbo

Once upon a time there was a sock. A normal sized modest sock, hanged up by children on the fireplace mantel waiting for Father Christmas’s generosity.
Those Christmas stokings used to be filled with little toys, candy, fruit, bits and bobs… From the 4th century to our modern days packed with technology we hardly need, our old sock had to overcome dramatic changes. Yurning for more bits and bobs, our expectations from Father Christmas have grown. Therefore, nowadays, our supercalifragilisticexpialidocious society has given Father Christmas a very obvious hint of its desires: a bigger, larger, longer, neverending stoking.
Poor him, or poor us?

la pensée du jour

“Mă întreb mereu, citind memoriile lui Chagall, cât de nocivă este critica, mai ales a celor apropiaţi. El scrie că ea distruge entuziasmul, care trebuie să fie prezent ca încredere în propriile forţe. Critica, chiar dacă e îndreptăţită, paralizează nervii creatori punând sub semnul întrebării chiar irealul.”

(fragment, Gabriela Melinescu -Jurnal suedez, vol. III, 1990-1996)

Duminica ludică

I love London in the rain

Am ajuns acum un an pe insulă odată cu ploile de iarnă. În Londra, bineînţeles, ploua. Blocat în tranzitul din care nimeni nu cred că ajunge la timp la destinaţie,  autobuzul mototol m-a transferat la Gatwick’s North Terminal cu o întârziere “gianormous”, precum îi place lui Jacob să spună. Avionul celor de la British Airways era deja cu o aripă în aer. Prea fragedă ca să fi deţinut pe atunci o funcţie “sus-pusă”  nu şi-au amânat decolarea pentru mine. Îngijorare, telefoane, întrebări, deznădejde… aşa am ajuns în faţa recepţiei de la hotelul Sofitel. Cu un aer care trăda dorinţa de a-şi vedea sfârşită ziua de muncă, doamna de la biroul de informaţii mă îndeamnă ca o prietenă veche: “since you’re not paying for the hotel, love, go and enjoy yourself”.

La recepţie erau înşirate dame de diverse  culori. Eu am fost întâmpinată de o melizandă compusă dintre un părinte spaniol şi unul german. O compoziţie fatală pentru zâmbetul său.  Zâmbetul-i larg zăcea înţepenit de friguri nordice pe chipul de femeie brună. După ce a fost anunţat şi CIA-ul de prezenţa mea în hotel mi se oferă într-un sfârşit o cameră cu privelişte ploioasă. Recepţionera mă însoţeşte ca un bodyguard fidel pentru a-mi arăta camera. Mă bucur de companie, astfel aş fi rămas jumătate de oră în faţa liftului doar ca să descopăr cum funcţionează. Cu această ocazie aflăm amândouă de ce am ajuns să stăm de vorbă în acelaşi lift, în acelaşi hotel, în acelaşi aeroport, sub aceeaşi ploaie.

Am intrat într-o cameră întunecoasă cu umbre de cochetării şi snobisme prin colţuri. Recepţionera m-a lăsat singură în întuneric cu cardul magic în mână. Mi-am pus lucrurile deoparte şi am privit pe fereastră: ploua.  Era o cameră cu două paturi înalte – detest şi acum acele paturi cu saltea înaltă şi moale, în care simt că mă scufund- între ele se afla o noptieră (nu cea a Denisei…) cu un telefon, o carte de telefon şi un meniu. În primul sertar se afla o Biblie. Am închis din instinct sertarul. Oare în următorul se afla pistolul lui Dirty Harry? Nu am avut curajul să cercetez. După o inspecţie de câteva minute am cedat, habar nu aveam cum se aprinde lumina.  Descopăr telecomanda şi pornesc televizorul: un irish chap încerca să fie amuzant stând în picioare. Măcar acum camera se luminase. Apoi zăresc şi veioza, încet-încet camera se lăsa descoperită ca o nouă Americă, iar pereţii devin primitori. Am ales patul de lângă fereastră unde ploua mai mult.

Mă aşez şi deschid meniul din care cu prea mult bun simţ aleg ce era mai ieftin: pizza with sundried tomatoes an mushrooms şi un ceai. Privesc trenuleţul cu o singură şină care face legătura între terminalul de nord şi cel de sud al aeroportului, apoi mă pierd prin semi-întunericul din cameră. Mă strădui acum să-mi amintesc numărul camerei dar nu pot. Altcineva îl ştia şi bătea la uşă. Am deschis: o chinezoaică îmbrăcată în portul său tradiţional mi-a adus cina comandată.  Nu mă pot controla să n-o privesc cu uimire, doar am comandat o pizza, nu noodles cu beţişoare! Înainte să plece o întreb ca un copil ruşinat care nu ştie cum să ţină furculiţa corect  între degete, cum se aprinde lumina în cameră? Mă întreabă de cardul magic primit şi îmi demonstrează cât e de atoatefolositor. După miracolul chinezesc sting lumina şi mă reîntorc în semi-întunericul de la început.  Nu am avut bacşiş să-i dau. În baie nu am găsit un pakistanez, precum curios întreba cu humor un prieten, deşi aş fi vrut să am cu cine împărtăşi în acel moment toate  cele multe întâmplate într-o singură zi şi să împart  cu el ce-a mai proastă pizza gustată vreodată. Baia era de un alb orbitor, doar săpunul era de un verde britanic. Toate noutăţile şi grijile din ultimele zile s-au scurs în acea seară pe canalul de scurgere al hotelului Sofitel. Aveam din nou chip.

Cu faţa curată am izbutit să înfrunt stânca colorată cu verde indiferent de anotimp. Într-un an ploios dar mai prietenos decât aş vrea să admit am învăţat să conduc o maşină albastră pe partea strângă, să înot pe toate părţile şi chiar să mă las purtată de val.  Am descoperit că în imensitatea mării timpul e la fel de absent precum în pădurile cu copaci înalţi. În timp ce somnul  pădurii e întrerupt doar de căderea unei frunze, linia oriznontului perfect desenată e şi ea uneori dereglată de drumeţiile unor delfini curioşi. M-am cunoscut e prea mult spus şi ambiţios. Printre alte uimiri am mai aflat că un părinte nu va putea să îşi protejeze mereu copilul, va putea doar să-i fie sprijin pentru a se ridica din cădere, pentru a-l ajuta să renască.

Doodling

Exit-Goşti*

Obişnuiesc să arunc cu cărţi în prieteni. Am fost angajata unei librării doar pentru a putea arunca în ei cu mai multe cărţi odată. Exagerez, bineînţeles, am făcut isprava asta doar pentru mine. Dar pe lângă bucuria mea se aduna şi bucuria celor dragi din jurul meu. Aruncam fericiţi unu-ntr-altul cu cărţi mai ales de sărbători sau în ziua de salariu. Dar… Philip Roth m-a învăţat că uneori trebuie să verifici cu atenţie destinatarul înainte de a arunca cu cartea-n el. Unii nu vor suporta durerea. Cu toate că eu, tu, noi putem suporta vânătăile provocate de cotorul cărţilor, dar poate ei sau ele nu vor suporta apoi să se privească în oglindă. Vor răsfoi paginile cărţii fără a citi nimic. Nu vor suporta să îşi contemple vânătăile în paginile cărţii la fel de simplu şi strivitor precum o fac zilnic în oglindă după prima spălare pe faţă  dimineaţa. De ce? They don’t know how to play catch.

Exit Ghost – Philip Roth, fragmente:

“Got up and left the luncheonette and the astonishing reappearence and pathetic reconstituion of Amy Bellette, one whose existance – so rich with promise and expectation when I first encountered her – had obviously gone very wrong.”

“I could be now like everyone else. As though the ever-hovering shadow of humiliation isn’t, in fact, what binds one to everyone else.”

“For most people to say I’ve stayed in my childhood my whole life would mean I’ve stayed innocent and it’s all been pretty. For you to say I stayed in my childhood my hole life means I stayed in this terrible story – life remained a terrible story. It means that I had so much pain in my youth that one way or another I stayed in it forever.”

“And so I set out to minimize the loss by struggling to pretend that desire had naturally abated, until I came in contact for barely an hour with a beautiful, privileged, intelligent, self-possessed, languid-looking 30-year-old made enticingly vulnerable by her fears and I experienced the bitter helplessness of a taunted old man dying to be whole again.”

*gost, -şti = regionalism din Banat, oaspete, invitat; din sb. gostiti.

And the award goes to…

Dedicaţii

Grandfather’s Waltz

“La Paris, când se plimba, toamna târziu, la braţul vreunei iubite întâmplătoare, i se părea de neconceput fericire mai pură decât cea trăită în acele după-amieze aurii, cu mirosul ca de pădure al castanelor coapte, cu acordeoanele languroase şi îndrăgostiţii lacomi, care nu se mai săturau să se săture pe terasele cafenelelor. Cu toate acestea, îşi spunea cu mâna pe inimă că pentru nimic în lume n-ar fi renunţat la Caraibii lui din aprilie. Era încă prea tânăr ca să ştie că memoria inimii evită amintirile dezagreabile, exaltându-le numai pe cele plăcute, artificiu graţie căruia reuşim să ne suportăm trecutul. Abia când a zărit din nou, de pe puntea vaporului, premonitoriul alb al cartierului colonial, vulturii pleşuvi încremeniţi pe acoperişuri, rufele săracilor întinse la uscat prin balcoane, a înţeles că fusese victimă uşoară a capcanelor caritabile, întinse de nostalgie. (…)
Puţin după aceea, sufocându-se de căldură lângă ea în trăsura închisă, n-a mai putut suporta cruda realitate care năvălea bezmetică prin fereastră. (…) Copleşit, a întors capul ca să nu-l vadă maică-sa, şi şi-a lăsat lacrimile să curgă în voie.
(…) La cinci, când bâtlanul a dat ora exactă o dată cu cocoşii din vecini, doctorul Juvenal Urbino s-a încredinţat cu trup şi suflet Proniei Cereşti, simţind că nu va mai avea puterea să trăiască nici măcar o zi în patria lui părăginită. Şi totuşi, afecţiunea celor din jur, duminicile petrecute la iarbă verde, în împrejurimile oraşului, atenţiile deloc dezinteresate cu care îl înconjurau tinerele din anturajul său i-au mai alinat amărăciunea primelor impresii. Încet-încet s-a obişnuit cu zăpuşeala din octombrie, cu mirosurile tari, cu judecăţile pripite ale prietenilor, cu veşnicul mai vedem noi, domnule doctor, nu vă faceţi griji, şi-n cele din urmă, s-a lăsat subjugat de farmecele obişnuinţei. Foarte curând a găsit chiar şi o justificare facilă pentru delăsarea în care se complăcea: aceea era lumea lui, şi-a spus, lumea tristă şi apăsătoare pe care i-o hărăzise Domnul şi căreia îi datora credinţă până la capăt.”
( -fragmente- Dragostea în vremea holerei, G.G. Marquez )

Beardboxing

Mare şi lat festival, Jersey Live 2009, se întinde pe două zile. Şapte (!!!)scene curgătoare de talent care se desfăşoară în acelaşi timp. Mai nimic nu se petrece pe stâncă de-a lungul anului, iar organizatorii festivalului înghesuie totul în doar 2 zile. Cât mai mulţi bani obţinuţi într-o perioadă de timp cât se poate de scurtă, acesta cred că este motto-ul organizatorilor.
Iar restul serviciilor nu reuşesc să acopere mii de oameni veniţi pentru festival, jumătate din timp îl petreci stând la coadă. Mi-am impus să mă împart doar între dance arena şi main stage, restul revelaţiilor muzicale le-am ratat. Dizzee Rascal a reuşit să mute pe toată lumea în faţa scenei principale. London Elektricity a rămas doar cu vreo 20 de oameni. That was weird. Toate barurile şi bucătăriselile erau în sfârşit free of queueing.( Aici Dizzee Rascal s-a dovedit util.) Mai puţin toaletele, în care tinerimea încă avea chef de fotografii şi sex neprotejat. Nothing out of the ordinary.
Andy C şi-a adus la pachet un MC GQ, am menţionat şi cu ocaziunea poposirii lui Dieselboy la TMbase că detest pe aceşti master of ceremonies. Nu înţeleg de ce unii DJ cred că îi vor ajuta “to move the crowd”. Nu suport să îi aud urlând şi cântând peste muzică, distruge setul. Skip that part.
Pe scena principală, însă, cei de la Basement Jaxx au alcătuit un spectacol excelent, ei au fost pentru mine al doilea moment reuşit al serii. Primul a fost descoperirea lui Beardyman. Unii au apucat poate să îl asculte la TMbase anul trecut scratching împreună cu JFB, eu abia cu această ocaziune. Cu siguranţă mai sunt încă oarecâţi care lăcrimează ascultând “Timişoara tune”. Mi se pare iscusit ce alcătuieşte cu jucăriile lui, looping away, mă refer la vreo 4 kaoss pads, mixere, probabil şi vreo 3 urechi muzicale. E bun, dar nu pentru mai
mult de o oră şi jumătate. You want me to skip that part too?